Thursday 6 February 2014

Șvabii din România (hărți) / Danube Swabians in Romania (maps)

     Șvabii sunt o populație germană colonizată la sfârșitul sec. XVII și în sec. XVIII în diverse zone din Regatul Ungariei, în general de către administrația habsburgică. Numele lor este același cu al locuitorilor Suabiei, dar sunt originari din diverse regiuni ale Germaniei, în special Renania, Palatinat și într'adevăr Suabia, dar și Luxemburg, Lorena, Alsacia, Westfalia, Hessa, Franconia Orientală sau Bavaria. Pentru a fi deosebiți de suabi ( 'Schwaben' ), s'a încetățenit în germană și alte limbi termenul 'șvabi dunăreni' ( 'Donauschwaben' ). Au fost colonizați în zona Budapesta și spre vest de Budapesta, de o parte și de alta a Dunării aproximativ între Kalocsa și Novi Sad, în Banat, în Sătmar și răzleț prin Sirmia și Slavonia. Au existat trei valuri majore de colonizare, în prima jumătate a sec. XVIII, la mijlocul acestui secol și spre sfârșitul său ( sub domniile lui Carol al VI-lea, Mariei Tereza și respectiv a lui Iosif al II-lea ). Nu puține comunități șvabe au fost întemeiate ulterior prin colonizare internă. Nu vorbesc / au vorbit un dialect german anume ( pe lângă germana literară ), ci se caracterizau printr'un amestec foarte eterogen de dialecte din zonele de origine, cu nivelare dialectală la nivelul câte unui sat sau câtorva sate.
     Șvabii din Banat au fost colonizați în cele trei mari valuri de către administrația austriacă. În practică mulți s'au așezat și dincolo de Mureș, deci în afara Banatului ( în comitatul Arad, în special în jurul Aradului însuși ). O comunitate izolată de celelalte a fost colonizată la Palota / Neu-Palota, lângă Oradea. Limba satelor șvabe era cel mai adesea un amestec de diferite dialecte renano-francone ( deci din Palatinat, Ducatul Arhiepiscopiei de Mainz, Principatele Episcopiilor de Worms și Speyer, Ducatul de Lorena etc. ) și mozelane ( deci din Ducatul Arhiepiscopiei de Trier, Ducatul de Luxemburg etc. ), uneori doar renano-francone. Un dialect pur mozelan se vorbea la Dudeștii Noi / Beșenova Nouă / Neu-Beschenowa, unul alemanic superior ( 'hochalemannisch', din sudul Pădurii Negre, lângă granița cu Elveția ) la Zădăreni / Saderlach. Ocazional au fost aduși și francofoni (ziși 'francezi'), în general din nordul Lorenei: la 1839 administrația consemna încă drept francofone în actualul Banat Românesc satele Tomnatic / Triebswetter, Comloșu Mic / Ostern și (parțial) Aluniș / Traunau; asimilarea lor de către germanofoni era în plină desfășurare și la mijlocul secolului deja nu mai sunt consemnați ca atare. Se pare că și mai răzleț au ajuns în Banat și italieni și spanioli. Colonizarea șvabilor a făcut parte dintr'un efort al Habsburgilor de re-catolicizare a Ungariei, ei fiind catolici ( vezi Episcopia catolică latină de Timișoara /  Temeswar ) aduși din teritorii catolice ( dar în general nu habsburgice ) din Germania. În valul iosefin a fost însă acceptată și migrarea unor luterani, care au întemeiat adesea sate proprii, separate ( ex. Liebling sau Semlac / Semlak ). Datorită colonizării compacte într'o regiune în mare parte pustiită de războaiele austro-turce, au reușit să reziste politicilor de maghiarizare din perioada dualistă ( inclusiv prin Biserica Catolică, oficială ), dar au fost despărțiți după 1919-1920 de noua graniță româno-iugoslavă. După al Doilea Război Mondial au fost supuși unor severe măsuri de represiune drept pedeapsă pentru colaborarea masivă cu regimul nazist ( în special în Waffen-SS ) și participarea la războiul anti-partizan din Serbia. Spre sfârșitul anilor '40 au fost expulzați practic în întregime din Iugoslavia în Germania, continuând însă să populeze masiv satele lor din România. Aici declinul a survenit prin emigrare voluntară și a început în a doua parte a perioadei comuniste, luând forma unei uriașe hemoragii în 1990. Astăzi numărul lor a rămas infim și este în scădere.
     Șvabii din Sătmar au fost colonizați tot în sec. XVIII, dar pe cale privată, de cele mai multe ori pe domeniile familiei nobiliare Károlyi. Nu au fost colonizați doar în Sătmarul propriu-zis ( = comitatul maghiar Sătmar / Szatmár ), ci, în mai mică măsură, și în Sălaj ( Hodod / Kriegsdorf, Hurezu Mare / Nanten, Santău / Ackerfeld ), care atunci făcea parte din Transilvania. Regiunea lor de origine era Suabia Superioară ( în special actualele districte Ravensburg și Biberach din Landul Baden-Württemberg ). Au fost aduși în general catolici ( vezi Episcopia catolică latină de Sătmar / Sathmar / Szatmárnémeti ), dar s'au fondat și cel puțin două comunități luterane ( Gerăușa / Ringeln și Hodod / Kriegsdorf, ultima colonizată de conții Wesselényi cu locuitori din Baden și elvețieni ). Șvabii sătmăreni au fost colonizați într'o regiune care avea încă o numeroasă populație maghiară și română ( adesea s'au așezat în sate deja existente ), spre deosebire de cei bănățeni, ceea ce i'a expus politicilor de maghiarizare din perioada dualistă. După 1919-1920 s'au regăsit între hotarele României, mai puțin două sate rămase în Ungaria, dar maghiarizarea ( în bună parte prin Biserică ) a continuat, astfel încât astăzi mai există foarte puțini șvabi sătmăreni vorbitori de germană. Acest fapt le'a făcut însă imposibilă emigrarea în Germania după 1989, ceea ce împreună cu supraviețuirea ( cel puțin la o parte dintre ei ) unei identități istorice germane face din ei cea mai numeroasă populație germană din România. Efectivele lor sunt greu de apreciat din cauza ambiguităților identitare și a subiectivității recensămintelor ( cele din perioadele dualistă și comunistă au subestimat dimensiunea germană, cel din 1930 și mai ales cel din 1992 au supraestimat'o ).
     1) Prima dintre cele trei hărți de mai jos reprezintă populația șvabă la 1869 după limbă ( în satele Hodod / Kriegsdorf, Hurezu Mare / Nanten și Santău / Ackerfeld, care au făcut parte din Transilvania, este vorba de datele statistice de la 1850, cele mai vechi disponibile pe Internet în cazul lor ). Albastru = peste 75%, verde = 50-74%, galben = 25-49%, portocaliu = 10-25%; stegulețe = sate cu pop. luterană, pioneze = sate cu pop. francofonă până spre mijl. sec. XIX. 2) A doua hartă reprezintă populația șvabă în 2002. Verde = 50-74%, galben = 25-49%, portocaliu = 10-25%, turcoaz = 4-9%. 3) A treia hartă reprezintă doar pop. germanofonă a jud. Satu Mare și Bihor. Vezi lista aiciSurse: http://www.kia.hu/konyvtar, http://www.kulturraum-banat.de/. 


Roman Catholic Cathedral in Timișoara / Temeswar


     The Danube Swabians are a German population colonised at the end of the 17th and during the 18th c. in various areas of the Kingdom of Hungary, mostly by the Habsburg administration. Their name is the same as that of the inhabitants of Swabia, but they heed from different areas of Germany, especially Rhineland, the Palatinate and indeed Swabia, but also Luxembourg, Lorraine, Alsace, Westphalia, Hesse, East Franconia and Bavaria. To avoid confusion with Swabians ( 'Schwaben' ) the term 'Danube Swabians' ( 'Donauschwaben' ) has been created and promoted in German, English and other languages. They were settled around and west of Budapest, on both sides of the Danube roughly between Kalocsa and Novi Sad, in the Banat, in Sătmar / Szatmár / Sathmar and sparsely in Slavonia and Syrmia. There were three major settlement waves, in the first half of the 18th c., around the middle of the century and towards its end ( in the reigns of Charles VI, Maria Theresia and Joseph II ). More than a few Danube Swabian communities were founded later, through internal migration. They do not / did not speak a particular dialect ( besides Standard German ), but were characterised by a very heterogenous mix of dialects from the places of origin, with dialect levelling within individual villages or groupings of villages.
      The Banat Swabians were colonised by the Austrian administration during the three major settlement waves. In practice, many settled even beyond the Mureș, so outside the Banat proper ( in Arad County, especially around Arad itself ). A community isolated from the others was colonised at Palota / Neu-Palota, close to Oradea. The language of the Banat Swabian villages was most often a mixture of Rhenish-Franconian ( i.e. from the Palatinate, the Duchy of the Archbishopric of Mainz, the Principalities of the Bishoprics of Worms and Speyer, the Duchy of Lorraine etc. ) and Mosellan ( i.e. from the Duchy of the Archbishopric of Trier, the Duchy of Luxembourg etc. ) dialects, sometimes only Rhenish-Franconian. A purely mosellan dialect was spoken in Dudeștii Noi / Beșenova Nouă / Neu-Beschenowa, a purely High Alemannic one ( 'hochalemannisch', from the southern Black Forest, by the Swiss border ) in Zădăreni / Saderlach. Occasionally French speakers (called 'Frenchmen') were also brought, usually from the northern Duchy of Lorraine: in 1839 the authorities still noted as Francophone in today's Romanian Banat the villages Tomnatic / Triebswetter, Comloșu Mic / Ostern and (partially) Aluniș / Traunau. It seems that even more occasionally Italians and Spaniards reached the Banat. The Danube Swabian colonisation was part of a Habsburg effort towards a re-Catholicisation of Hungary, as they were Catholics ( see the Latin Catholic Bishopric of Timișoara / Temeswar ) from Catholic ( but usually not Habsburg ) territories in Germany. In the so-called 'Josephine wave' the migration of some Lutherans was nevertheless also accepted and they often founded their own separate villages ( e.g. Liebling or Semlac / Semlak ). Due to their block settlement in a region laid waste to a great extent during the Austro-Ottoman Wars, they were able to resist the Magyarisation policies of the Dual Monarchy period ( including through the Catholic Church, then official ), but were divided after 1919-1920 by the new Romanian-Yugoslav border. After the Second World War they were subjected to severely repressive measures as punishment for their massive collaboration with the Nazi regime ( especially in the Waffen-SS ) and involvement in the anti-partisan war in Serbia. Towards the end of the 1940s they were practically completely expelled from Yugoslavia to Germany, but continued to populate extensively their villages in Romania. Here the decline arose through voluntary emigration and started in the second part of the Communist period, becoming a huge hemorrhage in 1990. Their numbers today are very small and dwindling.  
     The Sătmar Swabians were also colonised in the 18th c., but privately, usually on the estates of the noble family Károlyi. They were settled not only in Sătmar / Sathmar proper ( i.e. the Hungarian county Sătmar / Szatmár / Sathmar ), but also in Sălaj ( Hodod / Kriegsdorf, Hurezu Mare / Nanten, Santău / Ackerfeld ). Their area of origin is Upper Swabia ( especially today's Ravensburg and Biberach districts in the state of Baden-Württemberg ). Catholics were generally brought ( see Latin Catholic Bishopric of Sătmar / Sathmar / Szatmárnémeti ), but at least two Lutheran communities were also founded ( Gerăușa / Ringeln and Hodod / Kriegsdorf, the latter settled by the counts Wesselényi with inhabitants of Baden and Swiss ). The Sătmar Swabians were colonised in a region where there was still a numerous Hungarian and Romanian population ( they often settled down in pre-existing villages ), unlike the Banat Swabians, which exposed to the Magyarisation policies of the Dual Monarchy period. After 1919-1920 they found themselves within the borders of the Romania, except two villages that remained in Hungary, but Magyarisation continued ( especially through Church ), so much so that there are nowadays very few Sătmar Swabians who still speak German. This on the other hand has made their emigration to Germany after 1989 impossible, something that, together with the preservation ( at least for some of them ) of a German historical identity, makes them the most numerous German population in Romania. Their numbers are hard to weigh because of identity ambiguities and census subjectivity ( censuses in the Dual Monarchy and Communist periods have underestimated the German dimension, the one in 1930 and especially the one in 1992 have overestimated it ).  
     1) The first of the three maps below presents the Swabian population in 1869 by language ( in the villages of Hodod / Kriegsdorf, Hurezu Mare / Nanten and Santău / Ackerfeld, which were part of Transylvania, it's the census data of 1850, the oldest available online in their case ). Blue = over 75%, green = 50-74%, yellow = 24-49%, orange = 10-24%; flags = villages with Lutheran population, tacks = villages with French-speaking population until towards the mid-19th c. 2) The second map presents the Swabian population as of 2002. Green = 50-74%, yellow = 24-49%, orange = 10-24%, turquoise = 4-9%. 3) The third map presents only the German-speaking population of Satu Mare and Bihor counties. See list hereSources: http://www.kia.hu/konyvtar, http://www.kulturraum-banat.de/.























No comments:

Post a Comment